Dacă am gândi cu voce tare

Descrierea spectacolului

Sinopsis:

Cincisprezece personaje de vârste diferite, dar de condiții apropiate sunt în story-ul imaginat de Adnan Lugonic tot atâtea figuri ale epocii consumeriste: oameni furioși, cu problemele lor, iar când problemele lor intră în coliziune devin și mai furioși. Moartea vânzătorului de la magazinul din cartier îi face o clipă să fie atenți la faptul că sunt muritori ei înșiși, iar când tânărul corporatist se sinucide și el, destinul pare să funcționeze în simetrii simbolizante.

Radu Afrim inventează o lume-show, de cabaret care nu ascunde însa drama fiecăruia dintre protagoniști. Lumea pensionarilor Constantin şi Tamara (Constantin Cicort şi Tamara Popescu), a copiiilor de cartier Raluca, Claude şi Cala (Raluca Păun, Claudiu Mihail şi Alex Calangiu), a şoferului de taxi Juvete (Marian Politic), văduv, care de abia acum îşi descoperă propriul copil (Cătălin Stratone), a gravidei (Costinela Ungureanu), a prostituatei (Romaniţa Ionescu), a tânărului gay (George Albert Costea) iritat de jocul dublu al iubitului său, patronul (Dragoş Măceșanu), a învăţătorului terorist de altădată care astăzi face box (Eugen Titu) – lumea celor astfel confruntați cu violența și cu moartea  îi determină să redevină, măcar pentru o clipă, sinceri, să spună ceea ce gândesc cu adevărat, să gândească cu voce tare însăşi viaţa.

“Am vrut să scriu o piesă în care personajele să-și exprime sentimentele cu voce tare, fără să le fie frică de comunicarea directă. Trăim într-o lume dominată de frică, în care nu putem să ne arătăm slăbiciunile, adică cele mai profunde sentimente ale noastre. Când ne întâlnim cu familia și cu prietenii vorbim despre multe lucruri – sport, politică etc. – dar nu avem conversații intime. În piesa mea, am vrut să creez o lume în care fiecare personaj își va găsi partenerul perfect alături de care să poată gândi cu voce tare.” – Adnan Lugonić

Radu Afrim este unul dintre cei mai importanți regizori contemporani români. Recunoaşterea artei sale nu s-a oprit doar la granițele României, întinzându-se constant şi în spaţiul european.

Câștigător de două ori al premiului UNITER pentru regie, în 2008 i se decernează Premiul Coup de Coeur de la Prese la Festivalul de la Avignon (Off), pentru spectacolul Mansarde a Paris ou les detours Cioran montat la Luxemburg. Este un creator cu viziune distinctă, universul său scenic este întotdeauna recognoscibil. Marca Afrim este deja o realitate. Nu este numai regizorul preferat al publicului ci şi al criticii de specialitate. Textele montate de el aparțin dramaturgiei contemporane europene.

„Radu Afrim e ca un diamant teatral scânteind dinspre România înspre Europa. Nu este doar un artist român. E un fel de ambasador cultural pentru Europa. Teatrul său este unul al iubirii, intelectului și artei deopotrivă.”, Dieter Topp, președintele Fundației germane KULTURFORUM Europa.

Cronici:

„În spectacolul de la „Marin Sorescu“ regăsim toate temele care îl obsedează pe regizor, care îi cutreieră creațiile: tipi însingurați, fragili, familii cu turbulențe funcționale, raporturi dereglate între copii și părinți, situații pe muchie de cuțit, oameni la limită, liric și grotesc, poezie și tragic. Dacă am gândi cu voce tare debutează cu sinuciderea băiatului de la prăvălia din colț, pe care toți îl știau, îl întâlneau zilnic, dar nimeni nu-l cunoștea de fapt. Suflul afectiv al incidentului declanșează reacții în lanț, mici explozii personale, serii de secvențe în care personajele își spun teatral dilemele. Liniar ca format, încrucișând linii narative și fracturându-le prin songuri – altă marcă afrimiană –, spectacolul ne plimbă printr-o poveste de aproape trei ore. Din care se putea lejer renunța la măcar 30-45 de minute și la pauză, care întrerupe fluxul emoțional scenă-sală… Dacă am gândi cu voce tare e un spectacol tipic afrimian, în care regăsim conținuturile specifice acestui regizor. E o poezie a tristeții ambalată în sarcasm, care îți merge drept la inimă.”

Oltița Cântec, Datul în spectacol. Poezia tristeții, Suplimentul de Cultură, Iași, 15 mai 2017

“De aici, de la aceste premise se naşte un spectacol de aproape trei ore intitulat Dacă am gândi cu voce tare, purtând semnătura regizorală a lui Radu Afrim. Poate mai mult decât în alte dăţi, regizorul este îndreptăţit să îşi numească montarea show, momentele muzicale, dansante, de cabaret revenind cu o anumită frecvenţă. Antrenând individualităţi şi grupuri. Contrapunctând poveştile în unul, în doi, în trei, în oricâţi vreţi ale unor personaje care, mult prea adesea, disimulează… Sunt uşor recognoscibile în spectacolul craiovean nu doar teme, motive obsesive, ci şi o anumită stilistică numai înşelător repetitivă. Stilistică ce capătă aspecte inovatoare începând prin însuşi faptul că spectacolul intitulat Dacă am gândi cu voce tare reprezintă prima întâlnire a lui Radu Afrim cu colectivul actoricesc al Teatrului Naţional Marin Sorescu”.

Mircea Morariu, Poveşti de familie, de cupluri, de vecini, Adevărul.ro, 18 mai 2017

„Dacă am gândi cu voce tare e un spectacol provocator din multe puncte de vedere, chiar dacă sună un pic gol cuvântul ăsta. În contextul altor spectacole afrimiene, e poate „cuminte”, s-a spus, însă în contextul craiovean, el provoacă nu doar prin episoadele care-l compun, ci și prin vălmășeala cu care ele vin și curg pe scenă. Un efort vizibil, dar excelent susținut de actori, care nu părăsesc niciun moment scena, cu personajele lor ale căror vieți continuă să se deruleze, mai degrabă haotic decât premeditat, fie că sunt în prim-plan sau nu. Cu momentele sale de dans, cântecele Iuliei și al soțului-broscuță, atât de înduioșător interpretat de Cătălin Vieru, cabaretul plin de suflet și flamboiant al lui George, deja un artist deplin, Dacă am gândi cu voce tare e un spectacol plin de viață.”

Lia Boangiu, Craiova, Satelit în galaxia Afrim, SpectActor, nr. 1(33) 2017

„Gândind cu voce tare, spectacolul de la Craiova e un eșantion clasic afrimian, un repertoar al elementelor ce definesc stilul său regizoral. Plecăm cu câteva imagini marcate de frumusețea lor melancolică. Scena ce precede sinuciderea soțului workaholic are pendularea somnambulică a visului transformat în coșmar. Dansul personajului Gay are tristețea iluziilor pierdute. Doza de ironie afrimiană și luciditate veselă nu lipsesc din concluzia sugerată a spectacolului: întâlnirea de pe canapeaua neagră la final a celor doi sinucigași le dă dreptul la o viață mai reală ca viața contrafăcută de convențiile sociale, prin care ne târâm noi, spectatorii.”

Oana Cristea Grigorescu, Observator cultural, nr. 871/12 mai 2017

„Viziunea regizorală, soluţiile de interpretare, decorul, muzica şi coregrafia creează un limbaj estetic de sine stătător, independent de parodie. Deşi contrapunctul parodic este mai pregnant decât esteticul, există câteva momente individualizate când banalitatea discursului cotidian este pusă în scenă prin mijloace spectaculoase, tipic afrimiene: song-ul prin care gay-ul (George Albert Costea), cu o ghirlandă de beculeţe în jurul gâtului, îşi afirmă libertatea şi urmarea coregrafică; momentul prinţului broscuţă, personajul emblematic al piticului (Cătălin Vieru) pe care îl regăsim majoritatea spectacolelor lui Afrim; momentul disco al Iuliei Colan etc. Culinarul este sursă pentru estetic (lămâiul gay-ului), iar soluţiile regizorale asociază cotidianul cu latura culinară (covrigul pe post de volan, varza pensionarului/ Constantin Cicort, multiplicată ulterior prin verze colorate pe post de mingi). Toate acestea înseamnă că regizorul încearcă o radiografiere a vieţii prin intermediul artei teatrale, plecând de la viscere, aducând în prim-plan ceea ce omul are mai primitiv. Latura brută, instinctivă a oamenilor constituie filonul peste care se suprapune pânza estetică.”

Dana Țabrea, Ziarul de Iași, 18 nov. 2017- https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/daca-am-gandi-cu-voce-tare–175386.html