Paracliserul
Descrierea spectacolului
Ștefana Pop-Curșeu: De multe ori, vorbind despre aducerea pe scenă a Paracliserului lui Marin Sorescu, ai rostit cuvântul „destin“, afirmând că a fost un straniu destin pentru tine apropirerea de acest text și reluarea lui în mai multe formule.
Claudiu Bleonț: Destinul… da, cu rezonanțele lui. Cred în destin. Am avut această vibrație, la 60 de ani, exact înainte de pandemie, am început să fiu obsedat, să simt că există un fir roșu, de rost, în existența mea. Cu patru căsnicii și un copil făcut la 54 de ani, cu locurile pe unde am jucat și cu ce am jucat, toate rolurile… există o legătură nevăzută. Lao Tse spunea că e așa o țesătură densă, prin care nu poate aluneca nimic și o zice și Einstein: un ceasornicar imens cu articulare perfectă… Și începeam să fiu obsedat de cuvântul destin, de existența acestui rost. Și la câteva săptămâni, văd un intreviu cu Andrei Pleșu, care spunea că s-a retras din viața publică și că are o temă predilectă: despre destin. În timpul pandemiei, i-a ieșit cartea. Eu, în acele momente, eram în Beliș, aici, lângă Cluj, în politică. În campanie, cu Tișe, cu Boc… am ieșit până la urmă pe locul doi, am rămas consilier local, dar mă rog, atunci, la un Secret Santa, eu mi-am dorit cartea lui Pleșu, am primit-o și am citit-o de Crăciun. În două zile era macerată, atomizată în mine, după care am mai luat-o de vreo două ori la răsfoit. Am găsit răspunsuri acolo… iar Liiceanu și Pleșu spuneau că se abat înspre acest subiect pentru că este tema fundamentală a Omului.
Și uite, o altă rezonanță: tatăl Mamei mele a fost preot în comuna Ceptura. Și în text, la început, Paracliserul spune: „M-am pomenit cu lumânarea-n mână și cântând «Veșnica pomenire!»“, iar eu de copil mă țineam după bunicul mai pe la toate slujbele, și tăiam anafura în altar… dar bunicul a vrut să mă scoată cu hainele alea aurite, cu sfintele daruri, și mi-a fost frică de ritualul acela. Am preferat să stau acolo cuminte, să mănânc anafură și să ascult slujba în altar. Și îmi plăcea foarte mult, la slujba de înmormântare, cântecul pe care îl cântam „Cu sfinții tăi, fă odihnă Hristoase, sufletele adormiților…“ L-am pus de altfel în varianta de la București, dar aici, spun doar „Veșnica pomenire” și merg mai departe. Fratele bunicului, arhimandrit Calist Rădulescu a fost starețul mănăstirii Cheia, iar eu am copilărit în mănăstire. Și a trebui să parcurg atât de mult timp, ca acum să se rotunjească o vecinătate în celulele mele, între dimensiunea ortodoxă de slujire a lor și tot ce am slujit eu, prin teatru, ca actor.
Ș. P-C.: De ce acest text la Cluj?
C. B.: Cum spuneam, destinul. După ce am citit cartea lui Pleșu, un clujean, Marius Bodochi, prietenul meu de zeci de ani – noi cunoscându-ne pentru prima oară în Cluj, pe vremea când era căsătorit cu Mela Ursu, iar eu venisem în turneu cu Teatrul de Stat din Petroșani, prin ’84-’85 – mi-a propus rolul Parcliserului la Teatrul Dramaturgilor Români, cu regizorul Marcel Țop. Și așa am făcut spectacolul care a avut premiera anul acesta, în 15 ianuarie. Eu m-am smerit, și de când m-a chemat Marius Bodochi am fost întru slujirea textului lui Marin Sorescu. Acolo, împreună cu echipa, am născut un spectacol… La început, eu nu am vrut și nici nu știam dacă pot să învăț textul. Îmi propusesem să-l înregistrăm și doar din când în când să spun câteva ceva și să fac acțiunile, pentru că de fapt aici sunt gândurile personajului… dar astfel m-am îmbibat de sensul lui…
După care un alt clujean, Mihai Măniuțiu, mi-a făcut această onoare să mă invite la Cluj, cerându-mi o altă montare. Și da, sunt slujitorul acestui text în formulă de Paracliser, pentru că aici nu s-a jucat niciodată și sunt deosebit de onorat să mă aflu în Teatrul „Lucian Blaga“, unde se va auzi Sorescu, unde publicul clujean va auzi o rezonanță spirituală între sud și nord. E Blaga și Sorescu. Eu nu credeam că se poate pune Sorescu. Abia la 54 de ani m-am îndrăgostit de Sorescu. Până atuncim l-am evitat. Dar era aniversarea lui Sorescu și eu lucram la Craiova într-un proiect și Cornișteanu m-a rugat să facem o lectură din Sorescu, iar eu am spus că trebuie să văd, să aleg ceva… și am descoperit niște rugăciuni de-ale lui… fabuloase. Și mi-au intrat în repertoriul meu personal, câteva poezii care mi-au devenit de suflet și le port mereu cu mine. Ca în cazul lui Blaga, la care, în poezia Liniște, găsești exact ce spune Sorescu în Paracliserul. Și nu face decât să reamintească ceva ce zace oricum în noi, numai că noi nu-i dăm timp acestei rezonanțe interioare. Oare viața are sens? Dar de ce m-am născut, de ce trăiesc? De ce mor? … Nu, nu… să-mi iau mașină? ce bani am? ce gacică? unde-mi fac vacanța? … Dar tot acolo undeva, clincăne tăcut această întrebare, frisonul ăsta..
C. B.: Este un cu totul alt Paraclisier. E cel al echipei Andrada Chiriac, Sebastian Gherman și Claudiu Bleonț, cu elementul activ care e Teatrul Național din Cluj, spațiul acesta extraordinar. Un spațiu care ne-a inspirat profund. Cu construcția Andradei, dimensiunea amplă a scenei, aici noi folosim o ieșire din fosă, ieșirea din tenebre… e o ascensiune în acest spectacol, și de aici am glosat împreună toți trei asupra sensurilor din text care prind contur specific în Cluj. Deci este același text cu două viziuni total diferite, în două spații total diferite, povestea Parcliserului, însă, textul lui Sorescu este același. E o dorința a mea, care s-a născut pe parcursul memorării, a înțelegerii și a respectului câștigat, de reverență totală vizavi de o lume conceptuală infintă, cu o limbă română bijuterie. Pentru mine, Paracliserul este coloana infinitului în formă teatrală, în formă de monolog.
Ș. P-C.: Din câte am văzut la repetiții, tot a propos de spațiu, scena mare s-a transformat de fapt în cupola catedralei, suntem cu toții sub această cupolă, inclusiv spectatorii, foarte sus, și auzim împreună „tic-tacul lucrurilor“ cum zice Sorescu. Cum e ralația asta cu timpul?
C. B.: „Sunt făcut din goluri care intră în rezonanţă cu lumea, dând nişte ecouri grozave, [și aici întră în rezonanță și cu Blaga]. Sau dintr-o serie de păcate, uitate, iertate, capitale, care intră în rezonanţă de câte ori răsare luna”, spune Paracliserul… Și a fost lună plină acum câteva zile, și nu știi prin ce am trecut eu… am visat că mi s-a furat bicicleta, iar pentru mine, care nu conduc, nu am mașină, carnet, bicicleta e ca mătura unei vrăjitoare… și mai am un Golden Retriever, dar eu am visat că aveam un cal alb, un mânz alb, și am început să caut semnificația acestui lucru, și sufeream și mă gândeam cum am putut fi atât de neatent să-mi rătăcesc, să-mi pierd eu bicicleta…. deci da, timpul, golurile, și mai e ceva: vârstele. Un câștig firesc și normal, nu suntem niciodată la aceeași vârstă. Lucru spus în multe poezii, în multe literaturi.
Ș. P-C.: Și de la o zi la alta se schimbă… și catedralele se schimbă. Fiecare teatru e o astfel de catedrală…
C. B.: Foarte frumos!… păi, da, și în câți ani se fac, se înalță catedralele… mă și uitam la catedrala asta a voastră, din spatele teatrului, și mă gândeam la fiecare timp, fiecare epocă … exista cred încă de pe vremea lui Ceaușescu, și se ridică încet, încet… e o catedrală, nu se mai fac catedrale, e o catedrală aproape uitată… Și aici este vorba despre om. Se poate regăsi aici și un actor… Păi ce a făcut el? „Am făcut fum Doamne..“. El se smerește pe sine: „…îți mulțumesc pentru fum…“ Se vede că și Sorescu avea o adâncă smerenie…
O să deschid aici o paranteză: Eu am făcut liceul german. Și eu, miculuț fiind, la școală și cu primele îndrăgostiri, acolo pe la 12 ani, am început și cu versificările, să scriu și eu ceva, am intrat în cercul de poezie, mai desenam, și a venit la un moment dat Marin Sorescu, la noi la liceu, cu soția sa. Eu aveam în casă La Lilieci. Și eu eram, așa cum ți-am mărturist, și în faza aceea cu mănăstirea, biserica unde slujea bunicul, nunți și botezuri, înmormântări, și aveam așa o muzicalitate în cap cu privire la subiectul acesta. Și deschid eu La Lilieci, îl răsfoiesc, înainte de întâlnire, dar l-am pus repede la loc, pentru că aveam în minte versuri, lacul codrilor albaștri… și din astea… Și ajung la școală, l-am privit, l-am ascultat, nu știu ce am gândit, dar eram mesmerizat. Și m-am intors acasă și am deschis din nou La Lilieci, și când am citit „Noe, mă Noe, vino până la gard să-ți spun o vorbă…“ mi-am spus: „Parcă înțeleg ceva…“ Și l-am pus la loc… În timp am ajuns la asta: „Ce mai faci, Doamne? Ce mai faci ?“ Uite, Dumnezeu, aici, peste tot… „Ce-ţi mai fac icoanele? Că tu ai un milion de icoane vechi, pictate frumos de meşteri iscusiţi, care te arată într-un milion de chipuri. …. Şi eu am venit să te văd într-un singur fel. Şi am luat-o de jos în sus. M-am rugat de toate pietrele, de toţi sfinţii, am crezut în toate lucrurile…“ Și eu sunt la mijloc… Ei, ce text!
Ș. P-C.: Ar fi bine dacă fiecare dintre noi ar putea vedea măcar câte ceva… Să avem ca spectatori câte o mică epifanie… în ziua de astăzi, ar ajuta…
C. B.: Cunosc oameni extraordinari care au venit la primul spectacol și s-au emoționat, au plâns, dar au recunoscut că nu au înțeles nimic, iar eu le-am spus: „Dar e în regulă, nici eu nu am înțeles nimic când am început să lucrez la text.“ E firesc să te bucuri poate de alte texte mai mult, de Răceala sau de A treia Țeapă… Dar faptul că acest text este poate mai puțin cunoscut și mai puțin citit, cade în rostul meu… și știu că e destin, că mi s-a dat acest lucru. Iar eu am să țin această flacără aprinsă.
C. B.: Foarte adevărat.
Ș. P-C.: Putem spune așa, aruncând o privire superficială, că nu mai are nimic de a face cu lumea contemporană, a tehnologiei, a gadgeturilor etc., dar de fapt spune niște lucuri atât de adevărate, de valabile: „Pământul, stors printre degetele noastre oftează… sunt sleit… “
C. B.: „…sleit de istorie, de geografie, de geologie, de suflet, de tot…“
Ș. P-C.: Și da, vedem că da, așa este, că era valabil când a scris-o, dar că e și mai valabil astăzi, când suntem și mai conștienți de ce se întâmplă, sau ar trebui să vedem cât este de sleit și de stors.
C. B.: Da, de stors printre degetele noastre… Și tot trebuie să te întrebi de ce te-ai născut, de ce ai trăit, de ce ai murit… Simplu ca bună ziua!
Ș. P-C.: Dar nu e totuși straniu că, deși zice „nu mai există mâine“ și Pământul ăsta e stors definitiv, o spune cu „plăcere“? Nu e vorba și de un masochism al omului aici și al vieții? Stors ca o lămîie fericită…
C. B.: Da, pentru că s-a împlinit lămâia, pentru că și-a împlinit destinul, era rostul ei să fie stoarsă… De ce să stau într-un copac ca un măr nemâncat? Păi, mânâncă-mă!.. Și rostul omului e să … lași lumânarea ta să ardă… E fabulos acest text! Iar finalul: el se recunoaște Dumnezeu. Moartea aia e împlinire… faptul că zboară, totul e pus acolo. „Îmi pare rău și de mine…“, el atunci îl ceartă. Omul e ca o lumânare nu?, se spune de atâtea ori, și atunci el trebuie să se lase să ardă până la capăt, „să văd dacă mai e bun de ceva“… „mucul ăsta de lumânare… O să-l las să ardă… până la capăt… Aşa, de sufletul meu…“ Deci, e el cu el, el Creatorul își spune lui, Creației, iar Creația își spune ei, Creatorului…
E un text născut, nu făcut…
Ș. P-C.: Și putem spune același lucru și despre spectacol?
C. B.: De ce nu? Pentru că nu e făcut după un altul, e născut din creativitatea noastră infinită. Și chiar mi-ar plăcea să joc ambele spectacole, și cel de la București și cel de aici, unul după altul, și atunci sunt convins că vor fi spectatori care, venind în ambele seri, vor zice: „Acum am înțeles texul și mai bine“.. Sunt paradoxuri, deschideri la Sorescu, jocuri de artificii, face niște conexiuni extraordinare. Iar eu sunt doar un suport spre o posibilă rezonanță cu cei din sală.
Ș. P-C.: Este vorba și de o anumită sacralitate care e pe cale de a se pierde astăzi, dar care poate fi regăsită prin teatru?
C. B.: Da, e inclusă aici, de aceea mi-aș dori să vină episcopul ortodox și cel greco-catolic de aici din Cluj, pentru că există și în varianta profană ceva care sprijină, care cheamă înspre acel Ceva… Câți înțeleg: „Ușile, ușile…!“? Ce-i cu ele? De ce se deschid și se-nchid? Te duci la biserică și ai o stare… îți fuge mintea… Dar știi și ce ai zis tu, e și un prag, suntem în postul Crăciunului, am început să folosim, de exemplu, la repetiția de aseară clopoțeii în alt context, e o lume sonoră de prezență a Creației, și a Creatorului în tot ce e pe aici…
Ș. P-C.: Și o ultimă întrebare: de ce crezi că a ales Sorescu icoana Sfâtului Sebastian, care e mai puțin cunoscută în lumea ortodoxă? Voi folosiți o icoană pe pânză din câte am văzut… e un sfânt martir care a interesat mult artiștii moderni și contemporani, dar mai degrabă din lumea catolică.
C. B.: Știi că am avut un semn? Ca să vezi destinul… eram ca în ceață, ca în Călăuza… căutam direcția, cu imaginile, și într-o parte și în alta… și la un moment dat, aud „știi cum îl cheamă pe omul de la video? … Sebastian“ − și gata, am știut că ne iese… Sorescu l-a ales special pentru că Sebastian e săgetat de oamenii lui, iar asta e semnificativ. Și pe el, românii l-au ars, nu alții. Doar Sorescu a fost propus la premiul Nobel, dar Securitatea nu a permis acest lucru… deși îl merita din plin.
Ș. P-C.: Da, așa e. Mulțumesc și succes la premieră!
Claudiu Bleonț s-a născut la 27 august 1959 la București. Este absolvent al IATC București la clasa profesorului Grigore Gonța (1983). A debutat încă din 1980 cu rolul Daniel din Fata morgana de Florian Grecea. Timp de șapte ani (1983-1990) a activat la Teatrul din Petroșani, și din 1990 până în 2012 a fost angajat la Teatrul Național din București. Din 2012 este angajat al Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova.
La Petroșani, pentru rolul din spectacolul regizat de el, Un bărbat și mai multe femei de Leonid Zorin, primește un premiu de interpretare pentru cel mai bun actor.
La Naționalul bucureștean i-a întrupat pe Tasso din Torquato Taso de J.W. Goethe (pentru care a primit preemiul pentru cel mai bun actor), Scipio din Caligula de Camus, Billy Bibbit din Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, ambele în regia Horea Popescu, pe Reverendul Hale din Vrăjitoarele din Salem de Arthur Miller, regia Felix Alexa. Andrei Șerban, în răstimpul mandatului său de director al Teatrului Național din București l-a distribuit în producțiile sale cu A douăsprezecea noapte de Shakespeare (Nebunul), Livada de vișini de A.P. Cehov (Trofimov), Cine are nevoie de teatru? de Timberlake Wertenbarker (Ralph Clark), dar mai ales în Trilogia antică după Secena, Sofocle, Euripide (Oreste). În Păsările de Aristofan, spectacol semnat de Nicky Wolcz, a jucat Pistetairos. A fost Philoctet din Philoctet de Sofocle, regia Andreea Vulpe, Mercutio în Romeo și Julieta de W. Shakespeare și Macbett în Macbett de Eugen Ionescu, ambele în regia Beatricei Rancea, Adso von Melk în Numele trandafirului după Umberto Eco, regia Grigore Gonța, Pafnutie în Crimă pentru pământ după Dinu Săraru și Cațavencu în O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, ambele în regia lui Grigore Gonța.
La Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova a jucat în O scrisoare pierdută de Caragiale (Tipătescu), regia Mircea Cornișteanu, Rinocerii de E. Ionesco (Jean), regia Robert Wilson, Iulius Cesar de W. Shakespeare (Brutus), regia Peter Schneider, O lună la țară de I.S. Turgheniev (Șpighelski), regia Cristi Juncu, Elefantul din cameră sau The Vibrator Play de Sarah Ruhl (Doctorul Givins), regia Dragoș Alexandru Mușoiu, Autorul de Tim Crouch (Tim), regia Bobi Pricop ș.a. Cea mai recentă apariție este cea din Avarul de Molière, în regia lui Felix Alexa.
A debutat în cinematografie în 1983, în filmul Concurs regizat de Dan Pița, primind Premiul pentru Cel mai Bun Actor la Festivalul de la Costinești. A mai jucat în Să mori rănit din dragoste de viață, regia Mircea Veroiu, Rochia albă de dantelă, regia Dan Pița, Polul Sud, regia Radu Nicoară, O vară de neuitat, regia Lucian Pintilie, Femeia visurilor, regia Dan Pița ș.a.
A fost distribuit și în producţii internaționale: Catherine the Great, regia Paul Burgess si John-Paul Davidson, Dracula III și Dracula Ressurection, regia Patrick Loussier, Anaconda 4: Trail of Blood, Born to Raise Hell.