Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Descrierea spectacolului

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a fost scris în anul 1930. Trecuseră doisprezece ani de când Camil Petrescu se întorsese de pe front, cu auzul slăbit, rănit de trei ori în cei doi ani petrecuți în tranșee. În procesul de creație a personajului său, Gheorghidiu, au contat enorm atât experiențele din timpul Primului Război Mondial, momentul înrolării de la 1 august 1916, cât și viața lui de student la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, studiind în paralel și la Școala de Ofițeri (de une iese cu gradul de sublocotenent). Pe lângă „afundarea în regiunile obscure ale conștiinței” după cum spune Tudor Vianu, căutarea unei „exactități aproape științifice în despicarea complexelor sufletești tipice”, îl preocupase pe Camil Petrescu încă din timpul lucrului la piesa Jocul ielelor, în vara anului 1916.

După cum mărturisește însuși autorul: „Orice lucrare a mea are o creștere arborescentă, adică este într-o dezvoltare continuă, se amplifică ramificându-se pe toate dimensiunile ei […]. Această creștere se face practic în diferite etape, ca o schiță care se amplifică treptat, prin episoade noi adăugate lateral sau intercalate în urmărirea ideii generatoare, din comandamentul unei organicități.” Această organicitate arborescentă se regăsește atât în roman, cât și în adaptarea scenică propusă astăzi, în premieră națională, de Ada Lupu.

În viziunea scenică a Adei Lupu, frământările conștiinței sublocotenentului Gheorghidiu iau forma unui dialog terapeutic cu Psihologul, personaj inventat, desprins însă și el din carnea eroului camilpetrescian, care îl ajută să privească mai atent în sine însuși și să se confrunte cu cele două dimensiuni copleșitoare ale vieții sale: iubirea și războiul.

Această introspecție, gândită aproape cinematografic de regizoare, duce la dedublarea eroului din roman prin prezența scenică a doi actori. Astfel, El este Ștefan Gheorghidiu cel care vorbește, bântuit de un sine prea-plin, un „suflet tare”, așa cum spune Pompiliu Constantinescu, „rătăcit în viață și neadaptat la compromisuri, stăpân pe o minte geometric organizată, dar descompus de asaltul insidios al iubirii”. Celălalt Gheorghidiu e acel Ștefan din trecut care trăieșteultima noapte de dragoste pasională cu Ella, care e măcinat de gelozie, care luptă în tranșee în întâia noapte de război. Sunt două imagini în transparență, ale aceleiași conștiințe intransigente în căutarea absolutului în iubire, care se lovește de realitatea socială a relației de cuplu.
 

Printr-un fel de dedublare psihanalitică și de multiplicare a spațiilor mentale și fizice, toate personajele intră într-un labirint pluridimensional unde se confruntă crezuri, conștiințe, prejudecăți, proiecții, dorințe, frustrări, orgolii, angoase, iubiri și regrete. Concepția scenografică a Iulianei Vîlsan, aliată întregului aparat imagistic video, contribuie organic la transpunerea scenică a unei adevărate vivisecții a conștiinței eroului camilpetrescian.